ORIZONTAL : 1) ... deşertăciunilor este subtitlul acestui poem – Din drama Decameron dramatic: Împăratul: Ca o poveste sã-mi aud viaţa, / Ca pe un... eu sã mã vãd pe mine. 2) Prin faţa ochilor poetului trec codri de secolişi oceane de popoare până când, din ameţitoarea goană a timpului, se ridică strălucitoarea figură a Dochiei: Într-o luntre lemn de cedru ce... juca pe valuri, / Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la maluri – ... Dionis, capodopera prozei eminesciene (neart., pl.). 3) Stradă (abr.) – Zeul Odin: Strălucea albastru-oţelul de pe membrele..., / Pletele le-îmfla furtuna, bărbile sclipeau în vânt (sing.). 4) Fiii tarişi tineri sunt văzuţi ca măruntăile de-aramă / A pământului, în lanţuri ţin legat şi fără... / Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav – Spiritul ostenit al poetului năzuieşte către marea linişte: O, aş bea, să văd anume / C-a venit domnia..., sfărâmând bătrâna lume. 5) Ion Popa – În încăperea ducilor daci sunt ... albe şi curate, / Atârnate de columne, lănci şi arcuri răzimate – Bine! 6) Folositor – Irina! – Fruct originar din insulile Antile. 7) Orfeu: Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l... aiurind / Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării – Deasupru templelor greceşti, pe cerul de vis şi de legendă, zboară vulturii: ... atârnă cu întinse aripi şi priviri ţintate / Supra lumei ce sub dânşii stă adânc, împrăştiat. 8) Pe-ntinsori de codri negri rupţi de râuri sclipitoare, / Vezi... cu dome albe strălucind în verde crâng – Acest (reg.). 9) Particule electrice – Ornament (abr.) – Şi l-aude valea-adâncă şi l-... stelele multe. 10) Agenţia naţională de presă ungară (siglă) – Din Povestea codrului: O, priviţi-i cum visează / Visul codrului de fagi ! / Amândoi ca 'ntr'o poveste / Ei îşi sunt aşa de...! – Poezia Un farmec trist şi …'nţeles. 11) Zâne mândre, de-mpărat frumoase fete, / Ţinând doniţe pe umeri, gingaşe, nalt-mlădiete – Reveriile de piatră ale piramidei şi sunetul de trestii al Nilului Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăţie,/ Să învie în deşerturi... de visuri ce te mint. 12) Când cu totului răpită / Se 'ndoi spre... din şele (Făt-Frumos din teiu) – Potrivit prorocirii lui Decebal, zeii pornesc să distrugă Roma: Ei se duc, se duc prin câmpii... cu-albă ninsoare.
1
|
2
|
3
|
4
|
5
|
6
|
7
|
8
|
9
|
10
|
11
|
12
|
|
1
|
||||||||||||
2
|
||||||||||||
3
|
||||||||||||
4
|
||||||||||||
5
|
||||||||||||
6
|
||||||||||||
7
|
||||||||||||
8
|
||||||||||||
9
|
||||||||||||
10
|
||||||||||||
11
|
||||||||||||
12
|
VERTICAL: 1)Nomadul din Sahara nu-şi cunoaşte trecutul: Ca o umbră asiatul prin... calu-şi alungă – ... albe ca zăpada scutur ap-albastră, caldă, / Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă. 2) Din Călin (file din poveste): Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, / Iar mireasa viorică i-... 'ndărătul uşii – E grădina luminată a palatului în munte / A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,/ Iar în halele lui negre strălucind ca şi... . 3) Şi din Strigături: Mai încet, mãi bãieţele, / Mai încet cu copila / Cã nu-i... mâni-ta – Traian: Oceanele-i de stele. Ce... li e mersul! / Cezare! cât pai de mare şi ce mic în adevăr! 4) Hai ş'om fugi în lume, / Doar ni s'... pierde urmele / Şi nu ne-... şti de nume (Luceafărul) – Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la... – Ion Agârbiceanu. 5) Cabaret – Poftim – Din Irmoase (Despărţirea a doi iubiţi): De-ai umbla din scarã-n scarã, / Tot nu scapi pânã desearã, / De-ai umbla din... în... / Tot nu scapi nepusã jos. 6) Joe preschimbat în tânăr, cu imobili ochi sub gene,/ Pândea umbra mlădioasă unei fete pământene / Ei se văd, ca să se mire cum de sunt... frumoşi – Redus la mici dimensiuni. 7) În împărăţia soarelui e albă şi senină ca zăpada (var.) – În ţara lui Eros e poiana ce ridică nalţii trunchi cu frunze..., / Raza lunei alb pătează umbra verde din cărare. 8)Din mirificul peisaj al Daciei: Dintr-un... într-altul mreje lungi diamantine / Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine (pl,) – În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, / Ai pieirii palizi... dintre flacăre să crească (sing.). 9) Odin: Lin îşi netezeşte barba şi priviri întunecate / Ochii lui cei... albaştri spre luptaşi au îndreptat – George Sand. 10) Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă, / ... încoardă arcul falnic spre Zamolxe aţintit – Din Glossă: Tu în colţ petreci în tine / Şi 'nţelegi din a lor... / Ce e rău şi ce e bine – Sofia Urziceanu. 11) Din fantastică descriere a lunei cu albii sâni de neaua : ... de plecare ea, doinind din frunză, cheamă / Zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă – Despre Robespierre: Căci gândiri, cari ieşise dintr-a lumii lung cutremur, / El le poart-... -n frunte şi le scrie pe stindard (masc., sing.). 12) Poezia Lasă-... lumea – Când nimic se întâmpla-va pe... pustie / Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? Nimic!!
Dicţionar: IRI, ATT, IST, ORN, MTI.
Prof. Nicolae Vicolov
solutia
ALTE CAREURI CU EMINESCU
Consultarea textului
| Turma
visurilor mele eu le pasc ca oi de aur, Când a nopţii întunerec ¬ înstelatul rege maur ¬ Lasă norii lui molateci înfoiaţi în pat ceresc, Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare, Când în straturi luminoase basmele copile cresc. Mergi, tu, luntre-a vieţii mele, pe-a visării lucii valuri, Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri, Cu dumbrăvi de laur verde şi cu lunci de chiparos, Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină, Unde sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină, Unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos. Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite, Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite Te încerci a scoate lapte din a stâncei coaste seci; Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur, Alta unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un faur Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. Las-să dorm... să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează. Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază, Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz, Căci ş-aşa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine; De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne Şi nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz. N-au mai spus şi alţii lumii de-a ei rele să se lase? Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă? Toate au trecut pe lume numai răul a rămas. O, acele uriaşe, însă mute piramide Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite Câte-au mai văzut şi ele ¬ ce-ar vorbi de-ar avea glas. Când posomorâtul basmu ¬ vechea secolilor strajă ¬ Îmi deschide cu chei de-aur şi cu-a vorbelor lui vrajă Poarta naltă de la templul unde secolii se torc ¬ Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalţi suiţi în stele, Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele, Uriaşa roat-a vremei înapoi eu o întorc Şi privesc... Codrii de secoli, oceane de popoare Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară Şi icoanele-s în luptă ¬ eu privesc şi tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc! * Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră. În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră, Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs; Colo-nchină idolatrul nenţelesul foc de lemne, Colo magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne Să nu poat-a le-nţelege lungul secolilor curs. Babilon, cetate mândră cât o ţară, o cetate Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate Şi pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori; Când poporul gemea-n pieţe l-a grădinei lungă poală Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală, Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori. Acel rege ¬ o lume-n mâna-i ¬ schimbătoarea lui gândire La o lume dă viaţă, la un secol fericire ¬ Din portalele-i de aur ca un soare răsărea, Dar puternica lui ură era secol de urgie; Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă ¬ dacă nu murea. Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă, Bolţile-s ţinute-n aer de columne luminoase Şi la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal; Şi sub degete măiestre arfele cugetă mite, După plac şi-mpart mesenii a cântării flori uimite, Vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal. Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă: Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase, Numai munţii, garzi de piatră stau şi azi în a lor post; Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă, De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă, ¬ Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost. * Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur ¬ Peste el cerul d-Egipet, disfăcut în foc şi aur, Pe-a lui maluri gălbui, şese, stuful creşte din adânc; Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roşii ca jăratic, alte-albastre, ochi ce plâng. Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor; Înecat în vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară, Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară Cătră marea liniştită, ce îneacă a lui dor. De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice ¬ Memfis, colo, -n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă ¬ o cetate de giganţi ¬ Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie, Au zidit munte pe munte în antica lui trufie, Le-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ Şi să pară răsărită din visările pustiei, Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei, Ca un vis al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ş-aruncat în depărtare... Colo se ridic trufaşe Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, Racle ce încap în ele fantazia unui Scald. Se-nserează. Nilul doarme şi ies stelele din strungă, Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă ¬ Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat? Este regele. În haină de-aur roş şi pietre scumpe, El intră să vad-acolo tot trecutul. ¬ I se rumpe A lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad. În zădar guvernă regii lumea cu înţelepciune ¬ Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune ¬ În zădar caut-al vieţei înţeles nedezlegat. Iese-n noapte şi-a lui umbră lung-întins se desfăşoară Pe-ale Nilului mari valuri, ¬ astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat. Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet, ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri giganteci de lungi suliţe de-argint ¬ Toat-a apei ş-a pustiei şi a nopţii măreţie Se unesc să-mbrace mândru vechea-acea împărăţie, Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. Râul sânt ni povesteşte cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure; Sufletul se-mbată-n visuri, cari-alunecă în zbor, Palmii risipiţi în crânguri, auriţi de-a lunei raze, Nalţă zveltele lor trunchiuri. ¬ Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. Şi în templele măreţe ¬ colonade-n marmuri albe ¬ Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe Ş-ale preoţilor cântec sună-n arfe de argint ¬ Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună, Piramidele, din creştet, aiurind şi jalnic sună; Şi sălbatic se plâng regii în giganticul mormânt. În zidirea cea antică sus în frunte-i turnul maur. Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite Şi c-un ac el zugrăveşte cărăruşile găsite ¬ A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate, Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, Magul, gard al răzbunării, a citit semnul întors. Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu dânsu-oraşe, ca gigantice sicriuri Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors. Uraganu-acum aleargă pân-ce caii lui îi crapă ¬ Şi în Nil numai pustiul nisipişul şi-l adapă, Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi; Memfis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme prin câmpie nisipiţi. Dar şi-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea, flamingo cel roşu, apa-ncet, încet pătrunde Şi-acum luna arginteşte tot Egipetul antic; Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche ¬ Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. Şi-atunci Memfis se ridică, argintos gând al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei ¬ Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-şi basme mândre mestecate numa-n stele Despre-oraşul care iese din pustiile de jele. Din pământ şi de sub mare, s-aud sunete ce cresc. Marea-n fund clopote are, care sună-n orice noapte, Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere d-aur coapte ¬ Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce Sus, în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce. ¬ Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori. * Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine: Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline, Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim; Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde, Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari ¬ ş-apoi se pierde În cetatea ce-n văi doarme ¬ miticul Ierusalim. Şi în Libanon văzut-am rătăcite căprioare Şi pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu. Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale Ridicară ruşinoase şi zâmbind albele poale, Turburând cu pulpe netezi faţa limpedelui râu. Am văzut regii Iudeei în biserica măreaţă, Unde marmura în arcuri se ridică îndrăzneaţă Şi columnele înalte cătră cer pare c-arat; Văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată Zdrobind arfa-i sunătoare de o marmură curată, Genunchind să-i ierte Domnul osânditul lui păcat. Solomon, poetul-rege, tocmind glasul unei lire Şi făcând-o să răsune o psalmodică gândire, Moaie-n sunetele sfinte degetele-i de profet; El cânta pe împăratul în hlamidă de lumină, Soarele stătea pe ceruri auzind cântarea-i lină, Lumea asculta uimită glasu-i dulce şi încet. Dar ieşind din templul sacru lasă gândul lui să cadă, Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă, Raze moi în ochii negri ¬ el dă lirei alt acord: Căci femeile-l aşteaptă cu şireata lor zâmbire, Brune unele ca gânduri din poveştile asire, Alte blonde cu păr de-aur ¬ vise tainice de Nord. Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare Cântăreţul îşi anină arfa lui tremurătoare; În zădar rugaţi pieirea ¬ muri se năruie şi cad! Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă Soarele priveşte galben peste-a morţii lungă dramă Şi s-ascunde în nori roşii, de spectacol speriat. Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-s sub ruine. Pe Sion templul se sparge ¬ nici un arc nu se mai ţine, Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea cea de ieri . Cedri cad din vârf de munte şi Livanul pustieşte, Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte ¬ În pustiu se-nalţă-n soare desfrunziţii palmieri... * O, lăsaţi să moi în ape oceanici a mea liră! Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire, Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur; Să înalţ munţii Greciei, scânteind muiaţi de soare, Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare Şi cu stânci încremenite printre nouri de purpur. Peste văile adânce repezite-n regioane Nourate, stau ţinute templele multicoloane Parcă munţii-n braţ de piatră le ridică şi le-arat Zeilor din ceriuri. Vulturi peste văi înnegurate, Grei atârnă cu întinse aripi şi priviri ţintate Supra lumei ce sub dânşii stă adânc, împrăştiat. Astfel Grecia se naşte din întunecata mare. Poartă-n ceruri a ei temple ş-a ei sarcini de ninsoare, Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit; Din coloanele de dealuri se întind văile pline De dumbrave, de izvoare şi de râuri cristaline, Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit. Şi din turmele de stânce, risipite cu splendoare Pe-ntinsori de codri negri rupţi de râuri sclipitoare, Vezi oraş cu dome albe strălucind în verde crâng. Marea lin cutremurându-şi faţa, scutur-a ei spume, Repezind pe-alunecuşul undelor de raze-o lume, Jos la poarta urbei mândre a ei sunete se frâng. Mai albastră decât cerul, purtând soarele pe faţă, Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreaţă. Câteodată se-ncreţeşte şi-şi întunec-al ei vis ¬ Nimfe albe ca zăpada scutur ap-albastră, caldă, Se împroaşcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă, Scuturându-şi părul negru, înecându-se de râs. Şi pe valuri luminoase oceanul lin le saltă, Orice undă linguşeşte arătarea lor cea naltă, Pe nisipul cald le-aruncă marea-n jocu-i luminos; Oceanicele corpuri, ca statuie de ninsoare, Strălucesc în părul negru, ce şi-l uscă ele-n soare Pe-a lor perini nisipoase lenevite lănguros. Apoi fug să-mpopuleze verdea noapte dumbrăvană Şi vorbind mărgăritare culeg flori în a lor goană. Dintr-o tuf-iveşte Satyr capu-i chel, barba-i de ţap, Lungi urechi şi gura-i strâmbă, cârnu-i nas. ¬ De sus îşi stoarce Lacom poama neagră-n gură ¬ pituliş prin tufe-o-ntoarce, Se strâmbă de râs şi-n fugă se dă vesel peste cap. Albe trec în bolta neagră prin a trestiei verdeaţă. De o cracă pe-ape-ntinsă una-şi spânzur-a ei braţe, Mişcă-n aer peste unde fructul mării de omăt; Altele pe spate-ntinse cu o mână-noată numa, Cu cealaltă rupând nuferi, plini de-o luminoasă spumă. Pun în păr şi ca-necate liniştit plutesc şi-ncet. Crenge lin îndoaie Eros ¬ schimă face, ce văzând-o Ele-urmează în tăcere abia apa sfâşiind-o... Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr, beat de must... Chicotind, a lui ureche cu flori roşii o-ncoroană. Lunca râde de răsună verdea noapte dumbrăvană ¬ Ele pier prin bolţi de frunze, pe-un drum verde şi îngust... Înserează şi apune greul soare-n văi de mite. Cu un roş fir de jeratic culmi de munte sunt tivite, Lunga lor fulgerătură în senin a-ncremenit. Marea aerului caldă, stelele ce-ntârzii line, Limba râurilor blândă, ale codrilor suspine, Glasul lumei, glasul mărei se-mpreună-n infinit. Codrii aiurează negri sub a stelelor povară. Râuri calde ca şi sara apa-n arcuri o coboară, Prăvălind-o purpurie peste scările de stânci; În albastru-adânc, în marea cerului cea liniştită, Răpăd munţii cu tărie fruntea lor încremenită Şi în valuri verzi de grâne îmblă văile adânci. Printre cremenea crăpată, din bazaltul rupt de ploaie, Ridica copaci monastici trunchii ce de vânt se-ndoaie, Scoţând veche rădăcină din pietrişul sfărâmat; Un vultur s-agaţă mândru de un pisc cu fruntea ninsă, Nouri lunecă pe ceruri flota lor de vânt împinsă Şi răsună-n noaptea lumei cântul mării blând şi mat. Şi atuncea peste ape faţa sfânt-a lunei pline Îşi ridică discul splendid în imperiul de lumine, Mării mândre poleindu-i pânzăriile-i de-azur. Ea doarme-ale ei spume, ca mărgăritarul, sure, Nisipişul străluceşte, râuri scapără-n pădure ¬ În oraş, lumini ca stele presărate-n mii de muri. Şi-n poiana ce ridică nalţii trunchi cu frunze rare, Raza lunei alb pătează umbra verde din cărare, Filomela împle codrii cu suspine de-amoroşi. Joe preschimbat în tânăr, cu imobili ochi sub gene, Pândea umbra mlădioasă unei fete pământene ¬ Ei se văd, ca să se mire cum de sunt aşa frumoşi. A fi râu e-o fericire, căci în nopţile-argintie Câte graţii tăinuite se descopăr, i se-mbie Şi ascultă cu iubire tot ce valurile-i mint. Lui i se descopăr nimfe de-o marmoree zăpadă, Ce în apa lui cea clară cursului se lasă pradă, Duse de obraznici unde cu glăscioare de argint! Şi cuminţi frunzele toate îşi comunică misteruri. Surâzând, clipind ascultă ochii de-aur de pe ceruri, Crenge rele imitează pân-şi zgomotul de guri A cărărilor pierdute de pe valea cu izvoare. De s-ar şti... câte mâni albe rupe-ar flori mirositoare, Câte buze ar închide gândul sântelor păduri! Cine are-urechi s-audă ce murmůr gurile rele Şi vorbareţele valuri şi prorocitoare stele De-ale graţiilor amoruri, de-ale nimfelor iubit; Cine-ascultă şi nu-nstrună arfa-i de cântări bogată, Căci comori de taine-ascunde orice râu... Lunca ingrată De-ar şopti, viaţa-i toată n-ar sfârşi de povestit. ..................................................................... Dar în camera îngustă lângă lampa cea cu oliu Palid stă cugetătorul, căci gândirea-i e în doliu: În zădar el grămădeşte lumea într-un singur semn; Acel semn ce îl propagă el în taină nu îl crede, Adâncit vorbeşte noaptea cu-a lui umbră din părete ¬ Umbra-şi râde, noaptea tace, mută-i masa cea de lemn. Orbul sculptor în chilie pipăie marmura clară. Dalta-i tremură... înmoaie cu gândirea-i temerară Piatra rece. Neted iese de sub mână-i un întreg, Ce la lume îşi arată palida-i, eterna-i fire, Stabilă-n a ei mişcare, mută-n cruda ei simţire ¬ O durere-ncremenită printre secolii ce trec. Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată Stă Orfeu ¬ cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată... Ochiu-ntunecos şi-ntoarce şi-l aruncă aiurind Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării. Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei, Asculta cum vântu-nşală şi cum undele îl mint. De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată, Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată, Ar fi curs în văi eterne, lin şi-ncet ar fi căzut... Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune Şi popoarele de stele, universu-n rugăciune, În migraţie eternă de demult s-ar fi pierdut. Şi în urmă-le-o vecie din nălţimi abia-văzute Şi din sure văi de haos colonii de lumi pierdute Ar fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat; Dar şi ele-atrase tainic ca de-o magică durere Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere S-ar fi dus. Nimic în urmă ¬ nici un atom luminat. Dar el o zvârli în mare... Şi d-eterna-i murmuire O urmă ademenită toat-a Greciei gândire, Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar. De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere, În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie-n zădar... Dar mai ştii?... N-auzim noaptea armonia din pleiade? Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade? Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult. Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, cvană? Poate-urmează-a arfe'-antice suspinare-aeriană, Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult... demult. * Sau ghicit-aţi vreodată ce socoate-un mândru soare Când c-o rază de gândire ţine lumi ca să nu zboare, Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit? Zvârcolindu-se aleargă turburate şi rebele Şi să frâng-ar vrea puterea ce le farmăcă pre ele Şi s-alerge-ar vrea în caos de-unde turburi au ieşit. Vecinicia cea bătrână, ea la lumi privea uimită. Mii de ani cugetă-n mite la enigma încâlcită Care spaţiul i-o prezintă cu-a lui lumi şi cu-a lui legi; Şi din secoli ce trecură ea s-apucă să adune Toată viaţa şi puterea, sucul tot de-nţelepciune Şi se pune să zideasc-un uriaş popor de regi. Şi atunci apare Roma în uimita omenire. Gânduri mari ca sori în caos e puternica-i gândire Şi ce zice-i zis pe veacuri, e etern, nemuritor; Iar popoarele-şi îndreaptă a lor suflete măreţe, A lor fapte seculare, uriaşele lor vieţe, După căi prescrise-odată pe gândirea-ăstui popor. Auzit-aţi de-mpăraţii stând pe tron cu trepte multe? Fruntea-ncinsă în luceferi făcea lumea să-i asculte, Vorba lor era o rază în viaţa lumii-ntregi, Ţări bogate şi-nflorite, mări vuinde-n adormire, Cetăţi vechi, popoare mândre stau sub falnica-i domnire Şi cezarii-mpart pământul în Senatul cel de regi. Pe sub arcuri triumfale trece mândru-nvingătorul Şi-ameţit abia aude cum vuieşte surd poporul, Cum a mărei glasuri multe se repetă, gem şi fug; Iar la carul lui de aur, cu coroane pe-a lor frunte Şi înfrânţi de umilire, cu priviri stinse şi crunte, Regii ţărilor învinse gem cu greu trăgând în jug. Roma arde şi furtuna chiuind în ea se scaldă Şi frământă-n valuri roşii marea turbure şi caldă Şi aruncă-n loc de spume nori de fum, scântei şi vânt; Şi în nunta ei grozavă turnuri negre ea aprinde Şi făcliile-uriaşe cătră stele le întinde... Evul arde ¬ Roma este oceanicu-i mormânt. Norii sunt o spuză-n ceruri şi prin ei topite stele. Şi ca oceanul negru răscolit de visuri grele, Urbea îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar; Din diluviul de flacări, lung întins ca o genune Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune Şi din frunte-i cântă Neron... cântul Troiei funerar. * Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri A lor glasuri înmiite, printre codri, printre dealuri, Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos, Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate, Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios. Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare, Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare, Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi ¬ Acolo Dochia are un palat din stânce sure, A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streşin-o pădure, A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi. Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei, Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare, Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el, E grădina luminată a palatului în munte ¬ A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte, Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase, Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase, Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind: Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă, Ale rozelor lumină împle stânca cu roşeaţă, Ale crinilor potire sunt ca urne de argint. Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave, Zidite din nălucire, din colori şi din miros, Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină, Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină, A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. Într-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streşin-arboroasă Şi printr-însa-n cer vezi luna trecând albă şi frumoasă, O regină, jună, blondă şi cu braţe de argint, Ce unesc încrucişate a ei mantie-nstelată Şi albastră peste pieptu-i alb, ca virgină zăpadă. Ochii ei cei mari albaştri peste nori aruncă blând, Cari se-ntind albi ca zăpăda şi ca straturi argintoase, Oferindu-i flori de aur şi viole-ntunecoase; Ea din când în când pliveşte câte una, aruncând Flori de neauă peste ape ce alerg fulgerătoare, Raze albe peste lumea văilor celor în floare, Dungi de-argint în verzii codri, duioşie pe pământ, Dar un nor pe ceruri negru se înalţă şi se-ncheagă, Se formează,-ncremeneşte şi devine-o domă-ntreagă, Plin de umbra de columne ce-l înconjură-mprejur; Prin columnele-i măreţe trece câte-o rază mată, A lui cůpolă boltită e cu-argint înconjurată, Pe arcatele-i ferestre sunt perdele de azur. Luna înspre ea îndreaptă pasuri luminoase,-ncete, Diadem de topiţi aştri arde-n blondele ei plete, Încălzind aerul serei, strălucindu-i fruntea ei; Ale domei scări negrite se-nsenin ¬ ca neaua sara ¬ Intră-n domă. Ard columne sub lumina ei cea clară Şi-şi aruncă unu-ntr-altul umbra neagră dintre ei. Stelele în cârduri blonde pe regină o urmează, Aerul, în unde-albastre, pe-a lor cale scânteiază Şi rămân întunecate nalte-a cerurilor bolţi; Doma străluceşte-n noapte ca din marmură zidită, Prin o mreajă argintoasă ca prin vis o vezi ivită, A ei scări ajung din ceriuri a stâncimei negri colţi. Iară fluviul care taie infinit-acea grădină Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină, Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier; Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane, Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri. Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur, Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur, Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund, Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină Un rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină, Alt rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund. Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi ¬ o ploaie ¬ Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte În troiene de ninsoare, care roză străluceşte, Pe când sălcii argintoase tremur sânte peste râu. Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri, Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri, Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald; Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine, Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. Pe când greieri, ca orlogii, răguşit prin iarbă sună, De pe-un vârf de arbor mândru ţes în nopţile cu lună Pod de pânză diamantină peste argintosul râu, Şi cât ţine podul mândru, printre pânza-i diafană, Luna râul îl ajunge şi oglinda lui cea plană Ca-ntr-o mândră feerie străluceşte vioriu. Peste podul cel uşure, zâna Dochia frumoasă Trece împletindu-şi părul cel de-auree mătasă, Albă-i ca zăpadă noaptea, corpu-i nalt e mlădiet, Aurul pletelor strecoară prin mânuţele-i de ceară Şi prin haine argintoase străbat membrele-i uşoare, Abia podul îl atinge mici picioarele-i de-omăt. Trece râul şi uşoară nalte scări de stânci ea suie; La ivirea-i zi se face în spelunci de cetăţuie, Ca o zi ea intră mândră în palatul ei de stânci; Luna e plină de raze ¬ sub căldura-i ¬ argintoase, Orice stea e-o piatră scumpă ¬ iară florile focoase, Giuvaeruri umezite cu luminile adânci. Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră. Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre, măiastră, Ce zburând prin aer vine cu-a ei pene de păun; Când acea pasăre cântă, lumea râde-n bucurie, Pe-umărul cel alb o-aşează şi coboară-n văi aurie, Unde-a râului lungi unde printre papură răsun. Într-o luntre ¬ lemn de cedru ¬ ce uşor juca pe valuri, Zâna Dochia se suie dezlegând-o de la maluri Şi pe-a fluviului spate ea la vale îi dă drum; Repede luntrea aleargă spintecând argintul apei, Culcată pe jumătate, Dochia visa, frumoasă. Şi la luntrea ei bogată lebede se-nham-acum. Dar din ce în ce coboară râul lat, el se-adânceşte În păduri întunecate, unde apa-abia sclipeşte, Mai agiunsă de a lunei raze doar din când în când; Tot mai nalţi trunchii pădurii ca stâlpi mari şi suri se urcă, Pân-ajunge de-a lor ramuri în bolţi mândre se încurcă, Pân-acopăr cu-aste arcuri fluviul lat şi profund. Ca prin bolţile crăpate unei gotice ruine, Mai străbat prin bolţi de frunze razele lunei senine, Împlând p-ici, pe colo râul cu fulgerătoare dungi; Pe-umărul Dochiei mândre cântă pasărea măiastră, Valuri râd şi-ntunecoasă mână lumea lor albastră, Repezind luntrea bogată pe şiroiurile lungi. Prin pădurile de basme trece fluviul cântării. Câteodată între codri el s-adună, ca a mărei Mare-oglindă, de stânci negre şi de munţi împiedecat Ş-un gigantic lac formează, într-a cărui sân din soare Curge aurul tot al zilei şi îl împle de splendoare, De poţi număra în fundu-i tot argintul adunat. Apoi iar se pierde-n codrii cu trunchi groşi, cu frunza deasă, Unde-n arborul din mijloc e vrăjita-mpărăteasă, Unde-n sălcii mlădioase sunt copile de-mpărat; Codrul ¬ înaintea vrajei ¬ o cetate fu frumoasă. A ei arcuri azi îs ramuri, a ei stâlpi sunt trunchiuri groase, A ei bolţi streşini de frunze arcuite-ntunecat. Sara sună glas de bucium şi cerboaice albe-n turme Prin cărările de codru, pe de frunze-uscate urme, Vin rupând verzile crenge cu talangele de gât, Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare Pân-din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare, Pe-umăr gol doniţă albă ¬ stemă-n părul aurit. Din copaci ies zâne mândre, de-mpărat frumoase fete, Ţinând doniţe pe umeri, gingaşe, nalt-mlădiete, Albe trec prin umbra verde, la cerboaice se înclin, Ce sub dulcile lor mâne îşi oferă răbdătoare Ugerele lor împlute, şi în doniţi sunătoare Laptele-n cadenţă curge, codru-mplând c-un murmur lin. Luntrea cea de lebezi trasă mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei ce se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint ¬ Şi din ce în ce mai mândre, mai înalte, mai frumoase Sunt pădurile antice ¬ ele-ngroapă-ntunecoase Cu-a lor vârfuri munţii mândri, stâncile ce-n cer se-ntind. Cât de lat să mişte-un fluviu ale apei lui revolte, Arbori de pe mal deasupră-i se ajung în mândre bolte, Ramurile se-ntreţese, crengile se împletesc, Frunza deasă smălţuieşte nalta, verdea boltitură, Râu-n vecinica lui umbră în adânc suspină, cură... Pe-a lui maluri înflorite cai în umbră rătăcesc. Soarele trecând pe codri a lui roată de-aur moale, Vârfurile verzi de codri le îndoaie-n a lui cale, Şi sosind la vreo luncă însuşi el vede mirat Ce departe e pământul şi ce nalţi trunchii pădurii, Şi deşi călătoreşte pe a lor vârfuri, totuşi murii ¬ Bolţile groase de frunze ¬ a lui raze nu străbat. Lâng-izvoarele-nflorite pasc cai albi c-a mării spume ¬ Zi ori noapte nu văzură de când sunt pe-această lume, Luna sântă, stele de-aur soare alb şi zâmbitor, Pentru ei necunoscute-s. Umbra verde claroscură Şi mirositorul aer, fluvii ce sclipinde cură În adâncile dumbrave printre ţărmii plini de flori ¬ Astea numai le cunosc ei. ¬ Coamele flutur c-argintul, Ca la lebede se-ndoaie gâtul lor, iară pământul Abia-atins e de picioare potcovite cu-aur roş; Colo-n umbra îndulcită de miroase-mbătătoare, Capul mic ei şi-l ridică, nări îmflând spre depărtare Şi urechea ascuţind-o glas de-aud prin arbori groşi. Luntrea cea de lebezi trasă, mai departe, mai departe Fuge pe-albele oglinde ale apei şi se-mparte Sub a luntrei plisc de cedru în lungi brazde de argint: Şi deodată zi se face ¬ un ocean de lumină ¬ Fluviul a ieşit din codri în câmpii fără de fine, Cari verzi şi înflorite, mândre-n soare se întind. Dar cât ţine răsăritul se-nalţ-un munte mare ¬ El de două ori mai nalt e decât depărtarea-n soare ¬ Stâncă urcată pe stâncă, pas cu pas în infinit Pare-a se urca ¬ iar fruntea-i, cufundată-n înălţime, Abia marginile-arată în albastra-ntunecime: Munte jumătate-n lume ¬ jumătate-n infinit. Iar în pieptu-acestui munte se arat-o poartă mare ¬ Ea: înalt este boltită şi-ntr-adânc în piatra tare, Iar de pragu-i sunt unite nalte scări de negre stânci, Cari duc adânc în valea cea de-acol-abia văzută Şi-n pădurile umbroase cu-adâncimi necunoscute Şi-n câmpii unde mii râuri s-argintesc plane ş-adânci. Pe acea poartă din munte iese zori în coruri dalbe, Ridicându-se în cerul dimineţii dulci, rozalbe, Pe-acolo soarele-şi mână car cu caii arzători, Pe-acolo noaptea răsare blonda lună argintoasă Şi popoarele de stele iese-n roiuri luminoase, Şi pe cer se împrăştie ca de aur sfinte flori. Zeii Daciei acolo locuiau ¬ poarta solară În a oamenilor lume scările de stânci coboară ¬ Şi în verdea-ntunecime a pădurilor s-adun; Şi pe negre stânci trunchiate stau ca-n tron în verdea lume Şi din cupe beau auroră cu de neguri albe spume, Pe când mii de fluvii albe nasc în umbră şi răsun. Câteodată-un corn de aur ei răsună-n depărtare, Trezind sufletul pădurii, codrilor adânci cântare, Cheamă caii lor ce-aleargă cu-a lor coame-mflate-n vânt: Vin în herghelii de neauă, pe cărări demult bătute Şi pe ei zeii încalic străbătând pe întrecute Codrilor nalt întuneric, făr-de capăt pe pământ. Dar adesea pe când caii dorm în neagră depărtare, Luna, zâna Daciei, vine la a zeilor serbare: Soarele, copil de aur al albastrei sfintei mări, Vine ostenit de drumuri şi la masă se aşează, Aerul se aureşte de-a lui faţă luminoasă, Sala verde din pădure străluceşte în cântări. Şi ca zugrăviţi stau zeii în lumina cea de soare. Părul lor cel alb luceşte, barba-n brâu li curge mare, Creţii buzei lor să numeri poţi în aerul cel clar; Hainele întunecate albe par în strălucire Şi ei râd cu veselie l-a păharelor ciocnire, Iară luna ruşinoasă pe sub gene s-uită rar. Haina lungă şi albastră e cusută numa-n stele. Iară albii sâni de neauă, strălucesc, cu de mărgele Şi mărgăritare salbă, pe un fir de aur prins; Păru-i lung de aur galbăn e-mpletit în cozi pe spate, Ochii ei căprii se uită la cerescu-i mândru frate Şi de melancolici gânduri al ei suflet e cuprins. Înainte de plecare ¬ ea, doinind din frunză, cheamă Zimbrii codrilor cei vecinici, li dezmiardă sura coamă, Li îndoaie a lor coarne, pe grumaz îi bate lin Şi pe frunţi ea îi sărută, de rămân steme pe ele, Apoi urcă negrul munte, pe şivoaiele de stele, Lin alunecă ş-alene drumul cerului senin. Îndărătu-acelui munte, infinita întinsoare E frumoasa-mpărăţie mândră a sântului soare Şi pe coaste sunt palate, ce din verzile grădini Strălucesc marmora albă şi senină ca zăpada, Cu intrări în veci deschise, cu scări netezi, colonade Lungi de marmure ca ceara în lungi bolte se îmbin. Pe-a ferestrelor mari laturi sunt lăsate largi perdele, Mreje lungi de aur rumăn ¬ au ţesut ani mulţi la ele Mânile surorei albe. Aeru-i de diamant, El pluteşte-n unde grele de miroase-mbătătoare Peste văile ca râuri desfăşurate sub soare, Pe dumbrăvi cu rodii de-aur, peste fluvii de briliant. Şi oştiri de flori pe straturi par a fi stele topite, Fluturi ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede, Ca idei scăldate-n aur şi-n colori de curcubău; Pe grădinile-nflorite, peste mândrele dumbrave Norii mişcă sus în ceruri înfoiatele lor nave ¬ Rostre de jeratec ş-aur, vele lungi de curcubău. A-mpăratului de soare bolţi albastre şi cu stele Se ridică-n caturi nalte tot castele pe castele. Cu fereşti de aur d-Ofir, cu oglinzi de diamant, Cu scosůri de albe marmuri, cu covoare de purpură; Printre mândrele coloane o cântare blând murmură ¬ E un vânt cu suflet dulce într-un aer de briliant. Şi nici umbra nu se prinde d-atmosfera radioasă. Ca prin apă cristalină trec cu frunţile frumoase, Trec a soarelui copile printre aerul cel cald; A lor păr e ca şi ambra, ca şi crinul a lor faţă, Abia-atinse-s a lor umbre de o tainică roşaţă ¬ Auroră trandafirie prin ferestre de smarald. Într-o lume fără umbră e a soarelui cetate, Totul e lumină clară, radioasă voluptate, Florile stau ca topite, râurile limpezi sunt; Numai colo în departe şi-n albastră depărtare Ale zorilor grădine clar se văd strălucitoare, Cu boschetele de roze şi cu crinii de argint. |
Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire, De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire, Şi din curtea argintie zorile râzânde ies; Haine verzi şi transparente coprind membrele rozalbe Şi în lac ele aruncă roze cu mânuţe albe, Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des. Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă, Se ridică dintre lunce, cu-a ei cůpole de ceară Închegate ca din umbră verde şi argint topit, Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză, Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză, Cu coloane-nconjurate de a viţei-ncolăciri. Ai grădinei arbori mândri cu întunecatul verde Conjuraţi ş-acoperiţi-s cu-iederă ce-n vârf se pierde Mişcând florile ei albe ¬ flamuri cu-nfloriţii creţi ¬ Şi în muri de frunzi lucinde, şi în scări de flori pendente Şi în poduri legănate de zefire somnolente ¬ Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreţ. Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vie, Struguri vineţi şi cu brumă poamă albă aurie, Şi albine roitoare luminoasă miere sug; Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri Şi la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri Şi în sara cea eternă veseli nechezând ei fug. Şi în monastirea lunei cu-argintoasă colonadă, Vezi cum trece ea frumoasă ¬ corpu-i dulce de zăpadă, Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond, Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare ¬ Astfel trece ea frumoasă, cu-a ei braţe sclipitoare, Reflectată-n mii oglinde de pe muri şi din plafond. Şi-n odăile înalte din frumoasa monastire Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni; Prin grădini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri, Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri, Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini. Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie; Într-un loc e zi eternă ¬ sara-n altu-n vecinicie, Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei După moarte vin în şiruri luminoase ce învie ¬ Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai. Acolo sunt lacuri limpezi, rumene în a lor fire, De-a grădinilor de roze tăinuită oglindire, Şi din curtea argintie zorile râzânde ies; Haine verzi şi transparente coprind membrele rozalbe Şi în lac ele aruncă roze cu mânuţe albe, Netezind a lor sprâncene, dând din frunte părul des. Într-o dulce şi umbroasă, viorie atmosferă, Se ridică dintre lunce, cu-a ei cůpole de ceară Închegate ca din umbră verde şi argint topit, Transparând prin diamantoasă fină de paingăn pânză, Monastirea alb-a lunei ce prin lumi va să s-ascunză, Cu coloane-nconjurate de a viţei-ncolăciri. Ai grădinei arbori mândri cu întunecatul verde Conjuraţi ş-acoperiţi-s cu-iederă ce-n vârf se pierde Mişcând florile ei albe ¬ flamuri cu-nfloriţii creţi ¬ Şi în muri de frunzi lucinde, şi în scări de flori pendente Şi în poduri legănate de zefire somnolente ¬ Dintr-un arbore într-altul iedera trece măreţ. Spânzură din ramuri nalte viţele cele de vie, Struguri vineţi şi cu brumă poamă albă aurie, Şi albine roitoare luminoasă miere sug; Caii lunei albi ca neaua storc cu gura must din struguri Şi la vinul ce-i îmbată pasc mirositorii ruguri Şi în sara cea eternă veseli nechezând ei fug. Şi în monastirea lunei cu-argintoasă colonadă, Vezi cum trece ea frumoasă ¬ corpu-i dulce de zăpadă, Umerii, cu-a lor lumine, par de aur moale blond, Abia corpul coperit e de-un gaz moale ce transpare ¬ Astfel trece ea frumoasă, cu-a ei braţe sclipitoare, Reflectată-n mii oglinde de pe muri şi din plafond. Şi-n odăile înalte din frumoasa monastire Sunt pe muri tablouri mândre, nimerită zugrăvire Ale miturilor dace, a credinţei din bătrâni; Prin grădini cu albe-izvoare sunt a lunei dulci amoruri, Sau palate argintoase unde zori trăiesc în coruri, Sau pădurea cea vrăjită cu frumoasele-i regini. Ăsta-i raiul Daciei veche-a zeilor împărăţie; Într-un loc e zi eternă ¬ sara-n altu-n vecinicie, Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai; Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei După moarte vin în şiruri luminoase ce învie ¬ Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la rai. Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneaţă, mare, C-un murmur rostogoleşte a ei valuri gânditoare Ce mişcându-se-adormite merg în marea de amar; Astfel miile de secoli cu vieţi, gândiri o mie, Adormite şi bătrâne s-adâncesc în vecinicie Şi în urmă din izvoare timpi răcori şi clari răsar. Dar pe-arcade negre-nalte, ce molatec se-nmormântă În a Dunării dulci valuri ce vuiesc şi se frământă, Trece-un pod, un gând de piatră repezit din arc în arc; Valurile-nfuriate ridic frunţile răstite, Şi izbind cu repejune arcurile neclintite, Gem, picioarele le scaldă la stâncosul lor monarc. Peste pod cu mii de coifuri trece-a Romei grea mărire. Soarele orbeşte-n ceruri de a armelor lucire, Scuturi ard, carăle treier şi vuiesc asurzitor; Iar Saturn, cu fruntea ninsă stând pe steaua-i alburie Şi-aruncând ochii lui turburi peste-a vremii-mpărăţie, Aiurind întreabă lumea: ¬ Şi aceia-s muritori? Colo unde stau Carpaţii cu de stânci înalte coaste, Unde paltinii pe dealuri se înşir ca mândră oaste, Munţii ţeapăna lor frunte o suiau-n-albastre bolţi; Stau tăcuţi ostaşii Romei, ridicând fruntea lor lată, Strălucitele lor coifuri, la stâncimea detunată, Unde ultima cetate ridica-n nori a ei colţi. Nori ca de bazalt de aspri se zidesc pe-albastra boltă, Parc-auzi a Mării Negre şi a Dunării revoltă Şi a lumii-ncheieture parcă le auzi trăsnind; Răsculatu-s-a-Universul contra globului din aer? Stelele-n oştiri se mişcă? Împăraţii sori se-ncaier? Moare lumea? Cade Roma? Surpă cerul pe pământ? Nu. Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce hale, Dintre stânce arcuite în gigantice portale Oastea zeilor Daciei în lungi şiruri au ieşit ¬ Şi Zamolx, cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri, Mişcă caii lui de fulger şi-a lui car. Călări pe bouri, A lui oaste luminoasă îl urma din răsărit. Ca o negur-argintie barba lui flutură-n soare, Pletele-n furtună-nflate albe ard ca o ninsoare, Colţuroasa lui coroană e ca fulger împietrit, Împletit cu stele-albastre. Răsturnat în car cu rune, Cu-a lui mân-arată drumul la oştirile-i bătrâne Şi de dor de bătălie crunt e ochiul strălucit. Astfel arcul nalt din ceruri el îl urcă cu grandoare. Munţii lungi îşi clatin codrii cei antici, şi-n răsunare Prăvălesc de stânci căciule, salutând întunecat; Iar hlamida lui cea albă zvârle falduri de zăpadă, Când el braţul îşi ridică strigând stâncelor să cadă, Mişcând codrii de răsună în imperiul lor urcat. Şi-n zenit opri oştirea-i peste armia romană. ¬ Decebal! el strigă-n nouri ¬ îi detun, îi iau în goană Şi Danubiul o să beie a lor sacre legiuni. Decebal s-arată palid în fereasta naltă-ngustă Şi coroana şi-o ridică cătr-imaginea augustă Şi se uită cu durere la divinii săi străbuni. Iar pe plaiuri verzi de munte oştile-urbei risipite Privesc cerul, zeii dacici, armiile lor pornite ¬ Rupt e şirul lor pe-alocuri de al soarelui foc roş. Pe un trunchi înalt de stâncă chiar cezarul stă-n uimire: ¬ Ridicaţi semnale urbei înspre-a cerului oştire Şi strigaţi: Cu noi e Roma! ¬ Codri-adânci şi-ntunecoşi Clocotesc de lungul freamăt şi de-a armelor sunare. Armia: ,,Cu noi e Roma! " Acvilele-i ard în soare Van din Sarmisegetuza vin săgeţi în roşii ploi, Scuturi se îndrept spre dânsa, oprind grindina de-aramă, Zeii urlă ¬ stânci se clatin, norii-n fâşii se distramă Şi pe fulgeri lungi şiroaie curg în munţii rupţi şi goi. Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă, Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă, Mart încoardă arcul falnic spre Zamolxe aţintit; Ca să scape neamul nobil răsărit din a lui coaste, Însuşi el a urbei semne le ridică înspre oaste, Şi de-antica lui turbare tremur norii de granit. Lumea pare răsculată din caotic-adâncime. Nori se suie-n stâlpi şi-n globuri. Din eternă-ntunecime Ca să lupte-acuma Joe pe titani i-a liberat; Şi tunând ei urcă cerul, surpând scările de nouri, De sub scuturi de fier negru arcurile-ntind în bouri, De se năruie văzduhul de-al săgeţilor vărsat. Negurile-n stâlpi se-ncheagă, suind vârful lor în soare ¬ Par un codru sur şi vecinic. Lunci albastre lucitoare Se deschid ca loc de luptă în păduri de nori ş-argint; Printre stâlpii suri s-arată coifuri mândru aşezate Pe pletoase frunţi divine ¬ pavezi de-aur ridicate, Lănci ce fulgeră în soare, arcuri ce se-ntind în vânt. Joe-ncruntă-a lui sprincenă şi ca un copil tresare Vechiul glob ¬ munţii se clatin, ceruri tremur, marea moare. E semnalul cel de luptă între-armiile de zei; Şi Zamolx frânele lasă cailor lui de jeratic, Coama lor se îmflă-n limbe de-aur ¬ tremur nebunatec, Bouri daci răstindu-şi fruntea surpă norii toţi cu ei. Lupta-i crudă, lungă, aspră. Lumin pavezele dave, Sori şi lune repezite printr-a norilor dumbrave Ard albastrele armure ale zeilor romani; Paşii lor amestec cerul ¬ caii tropotă, iar bouri Ca de tunete un secol împlu halele de nouri Şi se frâng crâşnind în scuturi spadele-albe-a lui Vulcan. În zădar, căci neînvinse şiruri lungi de bătălie Îşi zdrobesc armele-n scuturi pe a cerului câmpie: Neînvinşi ş-unii şi alţii ¬ ş-unii ş-alţi nemuritori. În zădar Marte s-aruncă spre a sparge şiruri dace Şi în van fulgeră Joe supra coifelor audace, Neclintiţi stau ş-unii ş-alţii în măreaţă lupta lor. Pe un arc de cer albastru în senină depărtare, Rezimaţi pe lănci şi scuturi, zeii nordici stau în soare, O eternă auroră răcoreşte lumea lor; Iar în fruntea-acelei bolte, pe un tron cu spata mare, Odin adâncit în gânduri vede-a luptei lungi grandoare Şi coroana-i de-aur luce pe-a lui frunte arzător. Pletele-albe cad c-argintul pe-umere-n fir îmbrăcate. Lin îşi netezeşte barba şi priviri întunecate Ochii lui cei mari albaştri spre luptaşi au îndreptat; Freea albă ca zăpada, zveltă, în albastră haină, Capul ei muiat în aurul pletelor, c-o dulce taină, Razimă de-umerii asprii l-al Valhalei împărat. Cântăreţ e uraganul pentru lupta care arde, Bolta lirei lui e cerul, stâlpi de nori sunt a lui coarde. Vânturând stelele roşii prin argintul neguros, Ele lunecă frumoase prin îmflarea sântă-a strunii, Gânduri d-aur presărate în cântările furtunii, Codri-antici de vânt se-ndoaie şi răspund întunecos. Joe vulturilor lasă frânele. Cu-a lor aripe Lungi şi negre ei întunec soarele. Iară în râpe Goale şi adânci de nouri e Zamolxe-n a lui car ¬ El văzu capul lui Joe, cum l-apus de soare-n vale Vezi un vârf de munte negru scris cu raze triumfale, Pe când el cu întuneric peste văi stă temerar. Ochii-olimpicului negri aţintesc cadrul. Cu frică, Spre-a opri acea privire, dacul manta şi-o ridică. Caii speriaţi nechează, tremurând ei se înalţă; C-o strigare rece Joe fulgerul i-nfige-n coaste Şi a zeilor Daciei cruntă şi măreaţă oaste Orbită aude glasul părintelui lor rănit Şi-o întorc la fugă; caii, carul rupt în nori răstoarnă, Din titanicele arcuri ploaie de săgeţi se toarnă, Nimerind în spate goale pe fugarii cei divini; Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară, ş-o coloră Cu-a lor sânge care-n râuri ude, roşii, de-auroră, Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin. Norii fug şi se desfăşur ¬ bolta limpede se-ndoaie. În zenit stau zeii Romei în auritele lor straie, Lăncile şi-ncrucişează privind armia din văi; A lor chipuri luminoase strălucesc frumoase-n soare, Ei şi-ntorc caii cei falnici şi-auritele lor care Spre apus ¬ iar roşul soare îi urmează-ncet pe ei. Zeii daci ajung la marea, ce deschide-a ei portale, Se reped pe trepte nalte şi cobor în sure hale. Cu lumina, ei îngroapă a lor trai întunecos; Dară ea, înfiorată de adânca ei durere, În imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere Şi cu-albastrele ei braţe ţărmii-i mângâie duios. Se constelă sara. Ziua a fugit în lumea mării Şi pe culmile de munte focuri au aprins străjerii Ca şi pete mari de aur n-umbra văilor adânci, Ele par suspinse-n nouri. Lângă foc străjerii-aruncă Pe pereţii suri de piatră umbra lor fantastic-lungă. Armia doarme pe pajişti ridicate şi sub stânci. Sub o stâncă lângă focul ce pereţii îi afumă, Cezaru-i culcat pe paie, singur, cu-a lui grije numa; Sub el, văile adânce pline de neguri şi somn. El privea la focuri roşii şi la stânci de umbră pline; Ca un clopot clar albastru şi stropit cu mii lumine Cerul lumea o cuprinde cu sinistru-i mândru domn. Amorţit el mişcă limba lui de tunet printre nouri, Trezea, scăpărând printr-înşii, ale văilor ecouri, Iar în cârduri cuvioase stelele se mişcă-ncet, Intră-n domele de neguri argintii, multicoloane; De-a lor rugă plină-i noaptea. A lor dulci şi moi icoane Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăştiet. Ale focurilor raze cearcă neguri să străbată Şi de dunge de lumină umbra văii e tăiată, Cari trec prin întuneric râuri şi izvoare-albind; Luminând în ochi de codri, scăpărând pe repezi unde, Vântul c-o suflare plânsă codrii negri îi pătrunde Şi vrăjeşte lin din frunze, şi vorbeşte aiurind. Pe un vârf de munte negru rari în lună stau stejarii, Iar Traian pare că vede răsărind prin ei cezarii, Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs; Şi încet ei trec prin aer, privind lung cetatea dacă, Binecuvântând oştirea spre apus ei iarăşi pleacă, A lor şiruri luminoase împlu aerul de vis. Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi; Şi prin arcurile-nguste, făclii roşii de răşină Negrul nopţii îl pătează cu bolnava lor lumină, Rănind asprul întuneric din a halelor lungi bolţi. Şi prin arcuri îndoite la lumini de roşii torţii, Adunaţi văzu cezarul la cumplita mas-a morţii: Ducii daci. Făclii de smoală sunt înfipte-n stâlpi şi-n muri, Luminând halele negre, armuri albe şi curate, Atârnate de columne, lănci şi arcuri răzimate De păreţi ¬ pavezi albastre strălucind pe stâlpii suri. Ducii-s nalţi ca brazi de munte, tari ca şi săpaţi din stâncă. Crunt e ochiul lor cel mare, tristă-i raza lor adâncă, Pe-a lor umeri spânzur roşii piei de tigru şi de leu, Tari la braţ şi drepţi la suflet şi pieptoşi, cu spete late, Coifuri ca granit de negre au pe frunte aşezate Şi-a lor plete lungi şi negre pe-umeri cad de semizeu. Cupele ¬ ţeste de duşman ¬ albe, netede, uscate, În argint, cu toate de-aur prea maestru cizelate ¬ Şi cu ele-n mână-nconjur lunga masă de granit; Vor mai bine-o moarte crudă decât o viaţă sclavă Toarnă-n ţestele măreţe vin şi peste el otravă, Şi-n tăcerea sânt-a nopţii ei ciocnesc, vorbesc şi râd. Râd şi râsul însenină adâncita lor paloare. Se sting una câte una faclele mirositoare, Se sting una câte una vieţile ducilor daci; De pe scaune cad pe piatra rece, sură, ce podeşte Sala. ¬ Toţi, toţi pân-la unul. Unul încă tot trăieşte, Arde sânta lui coroană, fulger ochii lui audaci. Luna-n ocean albastru scaldă corpul ei de aur Luminând culmile sure şi adâncul colcântaur, Dintru care-ieşit se vâră-n nouri anticul castel; Decebal (palid ca murul văruit în nopţi cu lună) Se arată în fereastă şi-şi întinde alba mână Moartă din flamida neagră ce-l acopere pe el. El vorbeşte. Şi profetic glasu-i secolii pătrunde: Sufletu-i naintea morţii lumineaz-a vremii unde; Gândul lui ¬ o prorocie, vorba lui ¬ mărgăritar; Şi l-aude valea-adâncă şi l-aud stelele multe. De pe stânca lui cezarul stă-n uimire să-l asculte, Vorbele-una câte una lunecă-n ureche-i clar: ¬ Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză, Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi ¬ Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc- căderea. Pic cu pic secând păharul cu a degradărei fiere, Îmbăta-se-vor nebunii ¬ despera-vor cei cuminţi. Pe-a istoriei mari pânze, umbre-a sclavelor popoare Prizărite, tremurânde trec ¬ o lungă acuzare ¬ Târând sufletul lor veşted pe-al corupţiei noroi. Voi nu i-aţi lăsat în voia sorţii lor. Cu putrezirea Sufletului vostru propriu aţi împlut juna lor fire, Soarta lor vă e pe suflet ¬ ce-aţi făcut cu ele? Voi! Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceane? Prin a craterelor gure răzbunare strig vulcane, Lava de evi grămădită o reped adânc în cer, Prin a evului nori negri ¬ de jeratic cruntă rugă Către zei ¬ ca neamul vostru cel căzut, ei să-l distrugă ¬ Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer. Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare. Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor; Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre, Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători. De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă, De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse, Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în şivoi; Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea, Cu cenuşa Romei voastre ¬ moarte legioane ¬ punte. Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi. Veţi ajunge ca-n tâmpire, în sclavie, degradare. Pas cu pas cade-n ruşine neamul vostru sânt şi mare: Că-n iloţi se va preface gintea de-nţelepţi şi crai, Când barbarii vor aduce delta sântelor lor vise, Îmbrâncind în întunerec toate cele de voi zise. Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai! Astfel zise. În blăstămu-i mâna-i albă şi uscată El o scoate pe fereastă şi coroana-ntunecată De pe frunte o aruncă în abisul văii-adânci; Palid, adâncit ca moartea, ca o umbră stă în lună, Părul lui de vânt se îmflă, iară vorbele-i răsună Şi blestemu-i se repetă repezit din stânci în stânci! Şi uimit stătea Cezarul... Cugeţi tu, pământ? ¬ el zise ¬ Avem noi în mâni a lumei soarte sau cortegi de vise? Hotărâţi de-a ta gândire urmăm azi ziua de ieri?... Şi în ordinele-eterne mişc-asupra-i universul Oceanele-i de stele. Ce ironic li e mersul! Cezare! cât pai de mare ¬ şi ce mic în adevăr! Sâmburele crud al morţii e-n viaţă... Şi-n mărire Afli germenii căderei. Astfel toate sunt în fire, Astfel au căzut romanii, mari în bine, mari în rău. Da-i cumplit să vezi un popol osândit să fie mare Chiar în rău, că mereu creşte ruşinoasa-i degradare Şi nici moartea nu-i trimite nenduratul Dumnezeu. Căci a morţii braţ puternic, când stă viaţa s-o despartă, Nu se-ndură să ridice sângeroasa-i lungă bardă, Cum călăul greu se-ndeamnă la un cap d-imperator: Zeii pregetă să-şi deie-a lor sentinţă... Şi-n uimire Cugetă ¬ de au fost popol destinat spre nemurire, Au fost ei ¬ şi dacă mor ei ¬ suntem noi nemuritori?... Strănepoţii?... Rupţi din trunchiul ce ni da viaţă fertilă, Pe noi singuri ne uitarăm printre secoli făr- de milă. Ei purtau coroane de-aur, noi duceam juguri de lemn... Exilaţi în stânci bătrâne au umplut ei cu noi lumea, Am uitat mărirea veche, cu ruşine chiar de nume, Multe semne de pieire şi de viaţă nici un semn. Au fost vremi când pe pământul lor n-aveau loc să-nmormânte Morţii lor... P-inimi regale şi pe membrele lor sfinte Spânzura zdrenţe umilice de sclavi, de cerşitori ¬ Căci simţiră-n ei scânteia care secolii aprinde. Întronaţi au fost în tronuri arse-n foc... Şi pe-a lor frunte Pusu-ş-au de fier coroane arse-n foc sfăşiitor. Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire, Noi nu vrem a le cunoaşte; căci străina-ne gândire Au zdrobit a vieţii veche uriaş, puternic lanţ; Secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare L-au creat... în noi el este; noi îl stingem. Dacă moare, Noi murim... ramul din urmă din trupina de giganţi. Când îi cugeţi, cugetarea sufletu-ţi divinizează. În trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze. Peste adâncimi de secoli ne ridică curcubei; Un popor de zei le trecem, căci prin evi de vecinicie Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie... Şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei... * Miazănoaptea-n visuri d-iarnă îşi petrece a ei viaţă. Doarme-n valurile-i sfinte şi-n ruinele-i de gheaţă, Însoţită de-ani o mie cu bătrânul rege Nord, Ce, superb în haina-i albă, barba-n vânturi, fruntea ninsă, Rece suflă,-n nori aruncă vocea-i turbure şi plânsă, Îmbătat de mândre stele şi cântat de-al mării-acord. Reci şi trişti petreceau soţii; iarna-n zilele-i eterne Văl de-argint peste pustiuri ca linţoliu îl aşterne. Vânturi reci îs respirarea undelor ce-au amorţit; Arfa lui prin nouri strigă ¬ inima-i e ger şi gheaţă ¬ Marea, ca să delireze, vânturi să mugească-nvaţă ¬ Stelele s-oglindă-n neauă pe pustiul nesfârşit. Dar atuncea când soseşte blânda miezenopţii oră, Ceru-albastru ca safirul mândre raze îl coloră Şi din a Nordului frunte plin se nalţă-astrul polar ¬ Atunci marea nu răsare printre stânci de vânt gonită, Vântul pe-aripi nu mai duce pulberea iernei-aurită, Toate tac când raza-i albă cade-n marea de amar. Şi când steaua se înalţă de pe fruntea lui de rege, Nordu-atunci cu visuri mândre noaptea lungă şi-o petrece. De pe stânca-n care tronă, el picioare de granit Le întinde-n fundul mării cel amar şi fără fine. Păru-i alb flutură-n vânturi, stuf de raze lungi, senine, Umerii, dealuri de neauă se înalţă-n infinit. Iară fruntea lui uscată stă prin viscole rebele, Surpând nourii cei aspri şi amestecaţi cu stele ¬ Jos e-nmormântat de mare, sus e-ncununat de cer; Atunci luciul mării turburi se aplană, se-nsenină Şi din fundul ei sălbatec auzi cântec, vezi lumină ¬ Visul unei nopţi de vară s-a amestecat în ger. Şi în fundul mării aspre, de safir mândre palate Ridic bolţile lor splendizi, ş-a lor hale luminate, Stele de-aur ard în facle, pomi în floare se înşir; Şi prin aerul cel moale, cald şi clar, prin dulci lumine Vezi plutind copile albe ca şi florile vergine, Îmbrăcate-n haine-albastre, blonde ca-auritul fir. Albe sunt ca neaua noaptea, faţa înecată-n raze ¬ Priiveşte însuşi cerul dintre nouri să le vază: Despletit flutură pe-umeri, moale, dulce, părul blond. Noaptea-n nori visează stele şi se uită-n fund de mare, Luna lin roşeşte-n faţă de amor şi de mirare, Se aplană de uimire valu-albastru vagabond. Dară una-i fiica mării ca o lacrimă de aur. Păru-i curge la călcâie ca un lung şi scump tezaur: E a stelelor regină, e al nopţii meteor. Ades albă dintre valuri de-a înot marea despică Şi albastrul blând al mării albul sânilor ridică, Valurile-n cânt salută sântul apelor odor. Acolo în fundul mării, în înalte-albastre hale, Şed la mese lungi de piatră zeii falnicei Valhale; Odin stă-n frunte ¬ cu părul de ninsoare încărcat; Acolo decid ei moartea Romei şi o scriu în rune, Presun de argint şi zale pun pe caii ca furtune ¬ Astfel se gătesc de ducă pentru drumu-ndelungat. Şi atunci furtuna mândră dezrădăcinat-a marea. Ea zvârlea frunţi de talazuri către stelele-arzătoare. Ridica sloiuri de gheaţă, le-arunca în şanţ de nori, Vrând să spargă cu ei cerul. ¬ Într-un colţ de cer e vară Şi pe scările de-ivoriu unii dintre zei coboară ¬ Strălucea-n noaptea bătrână feţele ca palizi sori. Prin a valurilor vaiet, prin a norilor strigare, Deschidea portale-albastre mândra şi bătrâna mare. Desfăcu apele-n două dumnezeilor călări Şi la ţărm cu stânce rupte de a undelor bătaie S-adun toţi. Aurul din plete lucea-n luna cea bălaie, Coifuri străluceau albastre ca lumina sfintei mări. Şi pornesc. Odin ş-aruncă suliţa prin nori de-aramă, Care trece-un ac de aur într-a cerului maramă, Arătând pe neauă drumul l-al Italiei pământ. Ei se duc, se duc prin câmpii aşternuţi cu-albă ninsoare, Strălucea albastru-oţelul de pe membrele barbare, Pletele le-îmfla furtuna, bărbile sclipeau în vânt. Ei apar pe-un dâmb al Romei ¬ ea dormea sfântă ş-antică. Peste lumea-i adormită câte-o stea din ceruri pică, Secoli grămădiţi într-însa dorm ca şi când n-ar fi fost. Cugetat-aţi vreodată noaptea ce-i lumea întinsă? Visurile Omenirei, dorurile ei nenvinse Dorm... dacă ar dormi vecinic ¬ cine-ar şti că ele-au fost? Ţara pare-a fi a lunei mândră, veselă grădină. Lumina un gând de aur, sus prin nori, luna cea plină, Roma-n stele străluceşte pe-a ei dâmburi, lângă râu; Ei privesc urbea eternă, ce pe dealuri lin străluce, Suliţa pe loc s-opreşte, se preface-n d-aur cruce. Odin moare ¬ Tibrul este a Credinţei lui sicriu. * Cum sub stânci, în întuneric, măruntăile de-aramă A pământului, în lanţuri ţin legat şi fără teamă Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav. Astfel secoli de-ntuneric ţin în lanţuri d-umilire Spiritul, ce-adânc se zbate într-a populilor fire, Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar ieşi, le-ar face prav. Dar de secoli fierbe lumea din adâncuri să se scoale. Cum vulcanul, ce irumpe, printre nori îşi face cale Şi îngroapă sub cenuşă creaţiunea unei ţări, Astfel fiii tari şi tineri unor secole bătrâne Lumea din încheieture vor s-o scoaţă, din ţâţâne Să o smulgă, s-o arunce în zbucnirea noii eri. Tricolorul plin de sânge e-mplântat în baricade, Clopotele url-alarmă pe Bastilia ce cade Şi poporul muge falnic, ca un ocean trezit; Sfarmă tot şi pe-a lui valuri, ce le urcă cu mândrie, El înalţă firi cumplite, cari-l duc, o vijelie, Să îngroape sub ruine, ce-n picioare a strivit. Şi prin negrele icoane unor zile fără frâuri, Unde viaţa e-o scânteie, unde sânge curge-n râuri, Palid, adâncit, sinistru, trece tigrul Robespierre; Şi privirea-i sângeroasă s-alintează ca spre pândă: Căci ce scrie e-o sentinţă, ce gândeşte e-o osândă ¬ Într-un cran săpat ca-n piatră fierb gândirile-i de fier. Dar el cade ¬ şi s-aşază ale mării nalte unde. A dreptăţii aspră rază în popor adânc pătrunde, Zilele de îngrozire s-a contras într-un fantom; Dar puteri neliniştite, ce trăiesc în adâncime, Ar vrea ţărmul să-l evadă, să înece cu mărime Lumea. Ele se concentră în suflarea unui om, Mare, că-i purtat pe umeri de adânci şi mândre vremuri: Căci gândiri, cari ieşise dintr-a lumii lung cutremur, El le poart-unite-n frunte şi le scrie pe stindard; Când în lumea subjugată pentru drepturi ridic-arma, Arătarea-i salutată de popoare... regi se sfarmă Şi a gloriei mândre stele într-a lumei noapte ard. Şi de-aceea a lui flamuri le-nsoţesc cu-nsufleţire. El îi duce la învingeri, el îi duce la pieire. Cine moare ¬ moare-n cuget c-a rămas trăind în el; Tot ce-i nobil şi puternic în ăst secol de mândrie Îl urmează... Căci prin noaptea unei lumi în bătălie Lin luceşte-eterna pace, luminos şi mândru ţel. Cătră ţelul care-n noapte le luceşte ca un soare Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-l cu ardoare, Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii, Steaua-i duce, ei urmează printre veri şi printre ierne, Până unde-eterna iarnă munţi de neauă-n câmpi aşterne, Unde crivăţul visează uriaşe vijelii. Ş-atunci Nordul se stârneşte din ruinele-i de gheaţă, Munţii plutitori şi-i sfarmă şi pe-a câmpurilor faţă El ridică visuri nalte... volburi mari de frig se văd Şi trecând peste oştire o îngroapă... Şi cu fală El ridică drept făclie aurora-i boreală Peste-oştirea-ntroienită în pustiul... de omăt. Nordul m-a învins ¬ ideea m-a lăsat. Şi ca un soare Vezi că-ncepe a apune într-a secolilor mare, Aruncând ultima-i rază peste domul d-invalizi. La apus priveşte lumea în duioasa ei uimire. N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire A trăit în el... Cu dânsul cartea lumii iar s-a-nchis. Exilat în stânce sure şi-n titanica-i gândire, Ca Prometeu ce-a-adus lumei a luminei fericire, De pe-o piatră el priveşte linguşirea mării-adânci; Acolo, gonit de soarte şi de gânduri el adoarme, Cu durere adâncă marea vrea pământul să-l răstoarne Şi izbea mugind de doliu în mormântul lui de stânci. Sori se sting şi cad în caos mari sisteme planetare, Dar a omului gândire să le măsure e-n stare... Cine-mi măsur-adâncimea ¬ dintr-un om?... nu ¬ dintr-un gând Neaprofundabil. Vană e-a-nvăţăţilor ghicire. Cum în fire-s numai margini, e în om nemărginire. Cât geniu, câtă putere ¬ într-o mână de pământ. Într-un cran uscat şi palid ce-l acoperi cu o mână, Evi întregi de cugetare trăiesc pacinic împreună, Univers, râuri de stele ¬ fluvii cu mase de sori; Viaţa turbure şi mare a popoarelor trecute, A veciei văi deschise-s cu-adâncimi necunoscute, Vezi icoana unui secol lângă chipul unei flori! Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ¬ sfânt şi mare, Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare, Rupe vălurle d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom; Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire, Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire, Cine eşti?... Să pot pricepe şi icoana ta... pe om. Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime, Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime: De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri. Oare viaţa omenirei nu te caută pe tine? Eu un om de te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine, Dar să ştiu ¬ semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi? Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze, Într-a caosului câmpuri, printre veacuri numeroase, Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om? A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică, O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică, Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom. Vai! în van se luptă firea-mi să-nţeleagă a ta fire! Tu cuprinzi întregul spaţiu cu a lui nemărginire Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns. Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe, Încurcatele sofisme nu explic a ta fiinţă Şi asupra cugetării-ţi pe mulţi moartea i-a surprins. Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ţi seamăn ţie, Te-au săpat în munţi de piatră, te-au sculptat într-o cutie, Ici erai zidit din stânce, colo-n aşchii de lemn sfânt; Ş-apoi vrură ca din chipu-ţi să explice toate. Mută La rugare şi la hulă idola de ei făcută Rămânea!... Un gând puternic, dar nimic ¬ decât un gând. În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie, Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie, Unde Samum îşi zideşte vise-n aer, din nisip. Ele trec pustiul mândru ş-apoi se coboară-n mare, Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare, Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip. Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare, C-ochi adânci şi plini de mite, i-au trimis în cer să zboare, Dar orbite, cu-aripi arse pe pământ cad îndărăt; Prefăcute-n stele de-aur merg pân- l-a veciei uşă, Dară arse cad din ceriuri şi-mi ning capul cu cenuşă Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc ¬ c-am fost poet. Ca s-explic a ta fiinţă, de gândiri am pus popoare, Ca idee pe idee să clădească pân-în soare, Cum popoarele antice în al Asiei pământ Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri. Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt. Cum eşti tu nimeni n-o ştie. Întrebările de tine, Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev; Nici un chip pe care lumea ţi-l atribuieşte ţie Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie, C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev. Timp, căci din izvoru-ţi curge a istoriei gândire, Poţi răspunde la-ntrebarea ce pătrunde-a noastră fire, La enigmele din cari ne simţim a fi compuşi? Nu!... Tu măsuri intervalul de la leagăn pân- la groapă În ăst spaţ nu-i adevărul. Orologiul eşti ce sapă... Tu nedând vo dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi. Ş-astăzi punctul de solstiţiu a sosit în omenire. Din mărire la cădere, din cădere la mărire Astfel vezi roata istoriei întorcând schiţele ei; În zădar palizi, siniştri, o privesc cugetătorii Şi vor cursul să-l abată... Combinaţii iluzorii ¬ E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. Nimeni soarele n-opreşte să apuie-n murgul serei, Nimeni Dumnezeu s-apuie de pe cerul cugetării, Nimeni noaptea să se-ntindă pe-a istoriei mormânt; Mulţi copii bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume, Nesimţind că-s duşi ei singuri de un val fără de nume. Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt. Se-nmulţesc semnele vremei, iară cerul de-nserare Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic; Soarele divin ce-apune varsă ultimile-i raze Pe-a istoriei câmpie mult iubită şi se lasă În oceanul de-ntuneric, ce s-arată inamic. Spune-o veste cum că-n ţara unde fug a lumii zile Să trăiască mai departe, strălucite şi copile, Într-a nopţilor grădine stele cresc în loc de flori; Unde-n codrii de aramă cântă-n crengi arfe-atârnate, Zmeii-şi fac din câte-un munte uriaşele palate ¬ E un lac cu apă vie într-un şes încântător. Cine bea din el nu moare... O, aş bea, să văd anume C-a venit domnia morţii, sfărâmând bătrâna lume ¬ Stele cad şi în cădere alte lumi rup cu lovire; Într-a cerurilor domă tunetele să vuiască Ca mari clopote de jale, fulgere să strălucească Ca făclii curate, sfinte pe pământu-nmormântat. Marea valurle să-şi mişte şi să tremure murindă, Norii, vulturii mariůmbrii, a lor aripi să-şi aprindă, Fulgeri rătăciţi s-alerge spintecând aerul mort; În catapeteasma lumii soarele să-ngălbenească, Ai pieirii palizi îngeri dintre flacăre să crească Şi să rupă pânz-albastră pe-a cerimei întins cort. Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţească Tunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască, Să se stingă... Stele-n ceruri tremurând să cadă jos: Râur'le să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză Şi să sece-a lumei faţă, să se facă neagră. Frunze Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos. Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe: Întunericul e haina îngropatelor risipe. Câte-o stea întârziată stinge izvorul ei mic. Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie. Când nimic se întâmpla-va pe întinderea pustie Am să-ntreb: Ce-a rămas, oame, din puterea ta? ¬ Nimic!! Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită, Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită, Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc, sufletu-mi mut? Şi să văd cum nasc popoare, cum trăiesc, cum mor. Şi toate Cu virtuţi, vicii aceleaşi, cu mizerii repetate... Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut. Din agheazima din lacul, ce te-nchină nemurirei, E o picătură-n vinul poeziei ş-a gândirei, Dar o picătură numai. Decât altele, ce mor, Ele ţin mai mult. Umane, vor pieri şi ele toate. În zădar le scrii în piatră şi le crezi eternizate, Căci eternă-i numai moartea, ce-i viaţă-i trecător. Şi de-aceea beau păharul poeziei înfocate. Nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebări nedezlegate Să citesc din cartea lumii semne, ce noi nu le-am scris. La nimic reduce moartea cifra vieţii cea obscură ¬ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis. |
În
“Memento mori”, evocarea epocilor se realizează la limita visului cu istoria şi
cu filosoficul. Titlul însuşi reproduce un adagiu antic, drag împăratului
Marcus Aurelius, “Memento mori”, adică “Aminteşte-ţi că vei muri”. Marile epoci
ale civilizaţiei universale au deci rolul de a reaminti prin succedarea lor
spre prăbuşirea în neant a tot ce este omenesc.
Când
poetul formulează sintagma din prima strofă, “turma visurilor mele”, se referă
de fapt la gândurile sale, ştiute doar de către el, gânduri creatoare de idei
şi de lumi noi.
În
a doua strofă, când vorbeşte despre visare, foloseşte “luntrea” ca pe o metaforă
a vieţii sale, pe care o identifică cu soarta tuturor civilizaţiilor, al căror
final îl constituie moartea.
Poetul
face distincţia între două lumi: lumea visului şi lumea gândurilor, privite în
antiteză:
-
lumea visurilor este « lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite », «
lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de foc
- lumea realităţii este «
lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/Te încerci a scoate fapte din a
stâncei coaste reci », lumea « unde cerci viaţa s-o-ntocmeşti, precum un
faur/Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci. »
Într-un cuvânt, lumea visului,
« unde-i moartea cu-aripi negre şi cu chipul ei frumos », apare ca o metaforă
pentru moarte. Este lumea preferată de poet, o lume care are esenţă, pe când
lumea reală este o lume a zădărniciei şi a deşertăciunilor.
Această preferinţă pentru vis
apare ca o consecinţă a faptului că lumea nu poate fi schimbată: “Căci ş-asa ar
fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;/De văd răul, sau de nu-l văd, el pe lume
tot rămâne;/Toate au trecut pe lume, numai răul a ramas.”
In strofa a cincea, când sunt
aduse în prim-plan piramidele, acestea sunt scoase din timpul istoric şi
incluse în cel mitic, deoarece sunt cele mai vechi creaţii omeneşti, care au
rezistat timpului şi singurele care pot spune poveştile pe care doar
cugetătorul le poate auzi, “căci stau ca veacuri negre în pustiuri
împietrite/Câte-au mai văzut şi ele ce-ar vorbi de-ar avea glas.”
Basmul este apoi prezentat ca
fiind cel mai vechi mod de a inventa mituri şi de a crea mistere, cu ajutorul
cărora timpul poate fi întors, iar istoria refacută.
Apare motivul pietrei, piatra
fiind simbolul momentelor importante ale istoriei omenirii, “Unde lumea încă-i
nouă, după nou cântar măsoară/Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”
Când poetul îl aduce în
discuţie pe Dumnezeu, încearcă să explice felul în care unele popoare au
încercat să îl înţeleagă, prin intermediul ideilor, între care o singură urmă
de îndoială cănd a fost strecurată, toate gândurile s-au unit, neajungându-se
la dezlegarea misterului: “Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri,/Si
popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt”.In momentul în care ideea s-a
înstrăinat de gândire, totul a căzut în întuneric.
Poetul face o comparaţie între
chipurile materiale prin care oamenii au încercat să-l reprezinte pe Dumnezeu
şi ajunge la concluzia că încercările au fost eşuate, deoarece reprezentările
nu pot atinge eternitatea, care îi este atribuită doar Lui.
Timpul apare ca fiind dăunator
omului şi ca o piedică în calea dezlegării misterului şi a găsirii
răspunsurilor vieţii, deoarece acesta, deşi :”Tu măsuri intervalul de la leagăn
pân-la groapă/In ăst spaţ nu-i adevărul.Orologiu eşti ce sapă…/Tu nedând vo
dezlegare, duci l-a dezlegărei uşi.”
Punctul de solstiţiu vine şi
istoria apare ca fiind repetată, fără a fi găsită soluţia pentru secretele
nedesluşite până acum, care stau ascunse dincolo de ceea ce se poate vedea.In
acest moment, apare şi ideea nietzscheana a Dumnezeului care a murit:”E apus de
Zeitate ş-asfinţire de idei.”
Poetul se foloseşte de satiră
pentru a vorbi despre întelepţii care, naivi fiind, au încercat să explice
lumea prin ceea ce se găseşte în cărţi, căzând însă în mrejele timpului şi a
destinului necruţător şi nereuşind să ajungă la vreo concluzie: “Mulţi copii
bătrâni crezut-au cum că ei guvernă lume,/Nesimţind că-s duşi ei singuri de un
val fără de nume./Că planetul ce îi poartă cugetă adânc şi sfânt.”Cugetă “adânc”,
adică fără ca noi, oamenii, să avem puterea de a-i pătrunde gândirea, iar
“sfânt”, adică fără posibilitatea de a fi schimbat.
In ceea ce priveşte discursul
lui Decebal, acesta întruneşte o serie de caracteristici şi de elemente care îi
conferă un aer profetic. Decebal rosteşte totul cu atâta siguranţă, încât pare
că, într-adevăr, prin funcţia lui de rege, pare a fi mijlocitor între oameni şi
zei, aflându-se undeva la mijloc pe această axă. Toate vorbele invocate,
întăresc ideea că acesta pare a şti cursul exact al istoriei Imperiului Roman,
ceea ce îl face pe “marele”, dar de fapt pe atât de “micul” Cezar, să-l
privească mut de uimire.
Natura pare să fie cea care
stă martoră profeţiei, ajutând la îndeplinirea acesteia, după cum aflăm din
versurile : « Nu vedeţi că în furtune vă blăstamă oceane ?/Prin a craterelor
gure răzbunare cer vulcane ? Interogaţia cu caracter retoric nu face decât să
accentueze poziţia superioară a lui Decebal, superioară prin cunoaştere, căci
el pare să dezlege misterul timpului, cunoscător părând al destinului care-i
călăuzeşte pe romani.
Regele prevede viitorul crunt,
în care alte popoare, cu mai mari dorinţe de cucerire se vor ridica revoltate,
dorind puterea altădată cucerită de romani. Viitorul sumbru pare a sta scris în
stele : « Moartea voastră …//Va veni…/Vor curge mari popoare/Si gândiri de
preadomnire vor purta pe fruntea lor ; // Constelaţii sângeroase ale boltelor
albastre/Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre.
-
Solutia careului: Melancolie
1
M
|
2
O
|
3
A
|
4
R
|
5
T
|
6
A
|
8
T
|
9
R
|
10
I
|
11
S
|
12
T
| |
2
A
|
B
|
I
|
A
|
C
|
R
|
E
|
A
|
T
|
O
|
R
| |
3
N
|
O
|
U
|
R
|
I
|
O
|
N
|
N
|
L
|
E
| ||
4
A
|
S
|
R
|
V
|
I
|
S
|
I
|
T
|
I
|
C
| ||
I
|
I
|
R
|
M
|
T
|
I
|
I
|
T
|
E
| |||
6
S
|
T
|
T
|
D
|
B
|
L
|
U
|
N
|
A
| |||
7
T
|
U
|
F
|
E
|
R
|
E
|
A
|
S
|
T
|
R
|
A
| |
8
A
|
L
|
B
|
A
|
A
|
L
|
I
|
I
|
R
| |||
9
P
|
O
|
B
|
S
|
C
|
U
|
R
|
R
|
U
|
G
| ||
10
A
|
G
|
G
|
A
|
A
|
A
|
B
|
I
|
L
|
I
| ||
11
N
|
E
|
A
|
N
|
T
|
T
|
E
|
R
|
M
|
E
|
N
| |
12
I
|
N
|
T
|
R
|
E
|
B
|
A
|
R
|
E
|
A
|
T
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu